Bumerangul sau Drumul „Copilăriei mele”

~II~

La fel cum Vitoria Lipan a trebuit să străbată un drum greu și plin de incercări și Aia a trecut prin unul la fel. Aia a străbătut un drum legendar, împovărat de greutășile vieții.

Gheorghiță devine George, iar drumul inițiatic este drumul de la gară până la mama și de la mama până la Hanul Ancuței. Așa cum romanul lui Mihail Sadoveanu oferă un drum în formă de baltag, povestea lui George ne duce pe un drum bumerang, care te duce și te aduce, iar mereu rămâi în Muncel, măcar numai cu o parte.

„Mi-a mâncat copilăria, drum astă lung de țară, anevoios, plin de gropi, noroi și praf, gheață și bălți. Dar nu poți să nu îl iubești pentru peisajul mioritic și aerul spre care te poartă”. Drumul lui George era pe cât metaforic, pe atât de real și palpabil, greoi și prăfuit.

Drumul de la gară la mama urcă până în adâncimile pădurilor, între Călugăra (Făget, unde era și Tabăra cu același nume) și Baluș (Baloș, cum obișnuia să spună mama), trece pe lângă casele de sinistrați, pe care le-a construit „primarili”, pe lângă unitatea militară (Tică spunea că e cea mai mare bază de armament din Moldova, unde au șters arme de praf toți sătenii din Muncelul de Sus și Mogoșești), apoi ajunge pe la prima trecătoare peste Draga.

Acuma, Draga e cu totul o altă poveste, iar George, la fel ca și cea cu Mama preferă să le pună separat.

Sunt trei poteci ce treg Draga. Fiecare din ele poartă numele unuia dintre sătenii care au casă în zona aceea. Prima, „la Costăcheasca”, este un drum îngust, ușor în pantă, căreia George i-a pus un nume propriu, pentru că nici nu cunoștea pe nimeni din sat, în afară de rudele apropiate, nici nu ținea minte niciun nume pe care îl auzea într-o oră de zivită, deci „La Pădure”, deoarece era fix în marginea pădurii Baloș.

Cea de-a  doua potecă, pe care sătenii o numeau „la Vlad” fiindcă era fix lângă Vlad a lu’ „nu știu Care”, era pentru George „La păpușoi”, pentru fix în marginea ei era o grădină plină de porumb.

Ultima potecă, cea pe care o folosea cea mai des când mergea la mama, cea care trecea pe  „la Roșu”, era pentru George drumul de „la lutărie”. Fiind drept în malul Drăgii (numele pârâului care străbătea câmpia/livadă ce purta același nume), era pe un pământ cu lut galben, de care George trebuia să aibă grijă să nu îi pomenească învățătoarei, că apoi se pomenea Aia că trebuie să care cu sacul lut pentru lucru manual al colegilor din clasa fetei.

Ultimul drumușor, cel de la lutărie, îi era cel mai drag Georgei. Pentru că până la el, deși mai avea mult de urcat, vedea jumătate din sat, trecea pe la biserica pe vechi (satul acesta mititel, avea biserici pentru toate religiile: catolici, protestanți, pe vechi etc), apoi drumușorul până la Draga era foarte dulce când era vreme bună (dacă ploua „făceam chirpici până la casa mamei”).

Peste Draga, pe ulița de la biserică, prin cimitor și pe poarta orgrăzii mamei. „Cel mai dulce sentiment din lume: Să treci de poarta știind că te așteaptă dincolo de ușă, cu brațele deschise spunăndu-ți: «Ai ajuns băiet, draga mamii»”.  Și ori de câte ori i-ar fi repetat George că e fetiță, nu e băiat, mama tot băiet i-ar fi spus. Așa vorbea ea cu fetele ei.

Înainte de a ajunge la ulițele spre Draga te mai oprești din când în când la vreo fântână, ori la umbra vreunui copac la gura pădurii. Admiri frumușețea satului și guști aerul curat al satului acesta uitat de lume. Și e bine așa! George e cum nu se poate mai fericită că poate să fugă acolo de toate! De lume, de greutăți, să uite de ea și de toate! George iubește Muncelul și Muncelul o iubește pe George (când își amintește să îl mai viziteze)!

Acuma drumul asta are pavaj, e mai îngrijit. Cum spunea mama, primarili ăsta, a făcut un pic de treabă. E mai bun ca îla dinainte.

Dar George speră să nu se înnoiască prea tare satul, că îl place exact așa. Fără microbuz, fără pavaj. Burt și neșlefuit ca un diamanat plin de scoarță.

George iubește satul ei de vis!

„Țara” copilăriei mele

~I~

George evită mereu să vorbească despre subiectul principal al acestor însemnări. Își spune mereu că e și săptămâna viitoare o zi, că o să înceapă atunci să vorbească despre asta. Până atunci, preferă să depene amintiri curate, frumoase, nepătate, din zile însorite și pline de verdeață ori zăpadă și muuuult-mult aer curat.

„Mi-e dor de Draga mea, a lu’ tata și-a lu mama’. Mi-e dor de Groapă și de pădure, dar mai tare mi-e dor de copacii de pe Draga, de uluc și chiar de urzici! Mi-e dor de vacanțele la țară, cum i-e dor unui mânz mic de țâța iepei”

George își amintește mereu de acele veri călduroase, de ploile torențiale, de șanțurile inundate și de colbul de pe drum. Adesea spune că îi lipsesc răcnetele de copii, certurile mamei (bunica de pe mama și singura ei mama din totdeauna. George are mamă, dar o să fie întotdeauna Aia – o chema Aiana, dar toată lumea îi spunea Aia- în chipul de soră mai mare și înțeleaptă, mereu blândă cu pruncii ei), turtele pe plită și nopțile în cimitir.

Mama  avea casa fix în vârful dealului, în centru, vizavi de biserică și de cimitir. Dacă te uitai de oriunde, de la Hanul Ancuței sau de la Gară, vedeai o mână de brazi adunați la-olaltă și așa știai mereu unde e mama. „Acolo trebuie să ajungi!”.

Acuma, să mergi de la gară până la mama mâncai o pâine: întăi te opreai la o răchie la Campionu, îți făceai curaj și-o luai cătinel la deal, îți trăgeai sufletu la prima fântână, și beai din apa aia bună de Muncel. „Se spune că apa din Muncel e așa de bună încât cine vine în sat și bea nu mai pleacă, iar dacă pleacă nu după mult timp se întoarce în sat și se face muncelean”, exact așa cum i-a spus mama Georgei și exact ca în sursa citată. Se pare că nu erau degeaba taoate poveștile despre fântânile din Muncelu de Sus.

George era de două ori mai mândră când spunea vorbele astea, despre apa din Muncel, odată pentru că era satul ei de poveste și încă odata pentru că jumate din fântânile vechi din satul acela erau săpate de tata ei: Jan a lu’ Artene, cum îl știa tot satul și încă șapte lângă el, și Dănilosu’, cum îi spuneau apropiații. Artene Ion (Jan) era numele lui de flăcău, dar după cum i-a povestit chiar mama, a trebuit să își schimbe numele în Dănilă, ca pe bunica lui de pe mama, că în sat erau prea mulți de Artene… Povestea cu numele lu’ tata e mai lungă, dar George nu și-o ma amintește și regretă că nu și-a notat toate povestirile mamei, că numai ea știa să povestească de toate și de toți.

George era înnebunită după poveștile  de pe vremea războiului, din copilăria mamei, de pățaniile cu frații și surorile ei… Dar asta e o altă poveste, mama ei merită o carte, nu doar un paragraf și o să îi dedice o rubrică doar a ei.

Povestea asta, în schimb, nu-i despre mama ori despre tata, e despre satul ăla drag. Despre „Draga copilăriei mele!”, o Dragă pe care n-o s-o uit niciodată, pentru verdeața ei, pentru copacii plini de roade, pentru uluce și râpa aia „mare”. E despre vie și sat (centru) și vale. E despre gară și drumu ‘ până la mama, e despre Groapă și despre o copilărie așa de inocentă și vie, cum nu o să mai fie în vremurile astea niciodată.

E o poveste despre copii și jocuri, despre fete și flăcăi, despre ce înseamnă copilărie și cum se joacă, despre bunici și pământul lor, e o poveste despre cum a copilărit George, frumos și sănătos.

Ana

La început George nu prea a vrut să povestească despre Ana, „dacă o să se alarmeze?”. Într-un final a cedat, tocmai Ana a reușit să o convingă, iar.

Mai apoi, poveștile au început să curgă. Ana era o fire timidă, slăbuță de fel, dar unde era nevoie, nu o lăsa la greu. Nici când trebuia să se bată cu „Mămăligosul” la care aia mică i-a pus iar porecle, sau când țipa de zor prin parc „Țapu-Țapu- Țapu” și afurisitu vroia s-o bată măr pe George, că… iar le pune porecle. Era ca o iadă, mereu lovea în stânga și-n dreapta, se certa cu prietenii Anei mereu.

Ana era mereu acolo pentru ea. Ba chiar îl mințea, doar- doar n-o s-o certe pe naiva de frățioară mai mică, pe care o ceruse cu atât avânt. Încă își mai amintea ideea pe care a avut-o când a cerut o frățioară.

Băiată mică, cu care să se joace. Nazurile și orăcăielile Georgei, pur și simplu erau ăl mai neplăcut lucru la ea. Apoi când a văzut că i-a furat mămicuța și tăticuțu, ba chiar și faima, nu prea i-a mai surâs ideea unei frățioare și a cerut imediat ca „ăst prunc” să fie trimis înapoi la spital, de unde a venit. Îi spunea că e alintată, că tot Ana trebuia să o apere și de el… că deși el îi alimenta nazurile, tot el le imortaliza cu vreo castană, sau vreo palmă peste cap, dar tot George era puișorul orbecăitor a lu’ tata.

Până aici totul a fost… cum a fost, dacă nu înțelegi, citește pe verticală. Multe avea să priceapă George despre găina bătrână, sau despre secrete și libertate. Nimeni nu avea să-i explice mai bine ca Ana. Deși nu îi spune multe cuvinte, vorbele ei erau mai presus decât orice. Știa că mereu are dreptate. Avea dreptate, chiar și când, intenționat, nu avea. Ana știa că dacă îi spune cuvintele potrivite George o să facă exact cum trebuie. Era pasionată de „psihologia inversă” și nimic nu o făcea pe George mai atentă decât vorbele tâlcuite în chip și fel pentru a aduce plăcere grăitorului.

Prin Ana, George avea să afle ce înseamnă lipsa propriilor gânduri. Avea să afle că uneori e bine să nu te uiți înapoi, că sunt anumite lucruri care pur și simplu nu îți dau pace. Dar George nu a înțeles de ce. Nu avea să înțeleagă pentru multă vreme de ce.

Ana era tot ce Georgei îi lipsea. Era frumoasă, avea prieteni buni, intrase la un liceu ideal, dar nu se simțea fericită. Nu putea să viseze prin toți porii ei și a simțit nevoia să zboare. Zburdălnicia a adus-o înapoi de unde a plecat, iar George a rămas doar cu gândul că odată avea să se supere atât de tare și că o să fugă de acasă, doar cu hainele de pe ea și vreo doi bani de un bilet de tren. Totul suna mai bine, pe tren. Fugitul de acasă era sigur un lucru „de făcut” în lista lui George.

Poate că vroia să guste și ea visul, poate că vroia să o înțeleagă mai bine pe Ana sau poate doar vroia să fugă și Ana ar fi înțeles-o.

Pilot

O cheamă George. Citise maică’sa odată o carte cu un personaj pe care îl chema George și i-a plăcut foarte mult caracterul tipului. Taică’su  a dispărut trei zile de acasă când s-a născut ea, sau cel puțin așa i-a povestit ei o mătușă, pentru că și-a dorit foarte tare un băiat și dacă din prima nu i-a ieșit, spera că poate acum o să-i meargă. În schimb, s-a procopsit tot cu-o fată pe cap, dar nu a fost nicio problemă, că mai târziu avea să regrete că s-a gândit la așa ceva, mai ales că a lăsat să-i scape către fiică’sa. Asta se întâmpla pe vremea când se făcea mare tam-tam pe tema schimbărilor de sex…

Fetița, de vreo cinci anișori, în vizită la bunici, cu părinții și sor-sa mai mare, s-a decis să dea vestea cea mare, tocmai după ce s-a oferit să facă vreo mână de copchii pe la toate rudele de pe partea tatălui. Veste mare cu de toate cele: râsete, bucurie, aplauze și falca în picaj a lu’ taică’su.

Vreau să ma fac băiat!

„Da tăticule! Vreau să devin băiat! Pentru tine tăticule, că tot zici tu că ți-ai dorit mereu un băiat! Și… și-așa acuma toți își schimbă sexu’, eu o să-mi fac pentru tine! Ca să fiu băiețelul tău, tăticule! Haide, vrei?!?” Și până aici îi fu nenorocitului cu gândul lui la băieți.

Pentru o perioadă, cel puțin, au încetat glumele cu „băiețelul lui tata”, hai să te tundem scurt așa ca tăticu sau alte apropouri nebune legat de culoarea maron (culoarea preferată a lu’ taică’su) și haine băiețești. Dar după o vreme totul fu uitat și George era din nou băiețelul lui tata. Ba chiar se glumea pe seama glumei cu schimbarea de sex, cu precădere George când se mai alinta.

Frumoasă

George a făcut școală de stat, ca toată lumea prin anii ăia (nici nu auzise de altfel de școli pe atunci) și încă de mic copil s-a obișnuit cu tratația de oaia neagră a clasei. Ba nu avea bani de fondu clasei la timp,  ba nu o plăcea învățătoarea că maică’sa ori nu o pupa în fund ca restu mămicilor „de bani gata”, ori că nu avea timp să vină pe la faimoasele ședințe cu părinții. Femeia lucra în trei schimburi, pentru a întreține doi copii în școală și un soț prin cele mai „de elită” cârciume din oraș.

„Pe vremea ei” obișnuia să iasă cu prietenele, să râdă (acum parcă și de asta a schimonosit-o viață, luându-i și zâmbetul din tipar) ori să cânte la chitară, apoi o făcea doar pentru plăcerea crudă si la însistențele sâcâitoare ale soțului, fiindu-i parcă greață să mai ciupească corzile.

„Odată mi-a promis, că dacă o să învât bine și o să fiu cuminte, o să mă învețe să îmi fac unghiile ca ea și să cânt la chitară… dar nu a mai avut timp, vreodată…”. Mama Georgei avea mereu unghiile îngrijite, făcute „la rotund” și era cea mai frumoasă mama din lume! În tinerețe obișnuia să își lase părul lung, era drept și mătăsos, îi ajungea până sub fund. Acum însă era ceva mai scurt, permanent și prins mereu cu o banană. Era cea mai frumoasă mamă din lume! Dar pe tata îl iubea mai mult, mereu!

Acum se gândește deseori la ei ca la „Frumoasa și bestia care a căpchiat”. Ea o fire gingasă, blândă și plină de dragoste. Mereu se plângea că nu mai e calmă că altă dată, mereu își îndemna pruncii să îi spună când e rea și nervoasă, că de multe ori nu își dă seama…

Monstru sacru

El o fire lunecoasă, parșivă, perfidă și rareori un tată ideal, perfect, păsător. Un monstru în piele de tată, dar George îl venera!