The story of a fairlywelcomed tale

An ode for my neverending Love

As the sun fades in the horizon, I shall rest my tired eyes upon your chest, beloved, beneathing[1] in the shadow of our overwhelming tree; whom speaks the preach but knows the haggling, sealed under the tortoise armor

As the tale says, t1hey met in mourning, the mourning of the falling skies of red. She hoped to dance and he hopped in, the story says that’s how they’d met.

The white horse lacked, but his armor was white-jacketed and blue-jeans with spurs of black and white, to match his genes.

She taunted him, and laughed and wimped, but he knew then the match was found and so he’d win.

Two moons have sat, and then he’s in, she’s won and now the seal is dealt. He doubts the chance but now he’s in, and out of this there is no win!

The dealing’s sealed under the sign of the tortoise imp.

They lived and laughed, and laughed and lived, until the frog appeared and singed. She sung the song of miles away, as him who once known know was ney. But torned away the plague was, with a pray.

More moons have sat, and now it’s here, the time when they would have to leave. The day was long and hot and cheap, so that is how they’ve made that trip. The sea was calm, of blue and green and they would laugh and live and dream.

The journey back was long and limp, for that that she may once had, now was wimped. The black bull howled and ripped and pouted, but he was nowhere near their hearts and touted. But our fair lady was not fright, for her god gentlemen was a delight! He smite the lady’s eye and heart, with his amazing daring smile.

His arms were strong and firm and might, for him for her was but a night! The night in jeans and gene of gold, the very best of treasures hold.

His stare was deep, of seas of green, the light that lighted out her dream. His mouth a fleshingly delight, his nose the very spot upon which her lips are bound to fall. His cheeks were bold, his chin: the end of her sweet mouth, upon his scowl. His body, merely a sign of gods on earth, angelic sight, her eyes delight.

His voice, the spell that charged her nights; his feather, the sweet voice of worlds collide. Pure art that gasps and spurs to life, she’d hear the trill and see the light, then she’ll revive to see the knight, sweet prince of life and king of heart.

But the story’s no story with no dragons to slay, and the princess was captured and closed in the tower of the atrocious delay. She strangled and clawded and managed her way, to escape the terror of the terrible decay. Her fair prince was near by, tangling his way, scaling the steps of his lovers bewail.

Yet again have they danced and they singed, and managed to laugh off the story they’ve seen. But the dangers were nowhere nearby to the end, and fate would again their story attempt.

As more moons passed by, the fortress was cradled and threatened to shatter the love that they had. When the clock struck two years, the empire was again confronting the menace of the crabbiest plague.

The frog, ass they known her, had struck once again and succeeded the prince’s attention to have. She giggled and grunted and spoken in maze, so the fair prince was bedazzled and spelled under her ways.

Our fair lady was astonished by her betroved betray, and barely has managed to stay off of his way. Yet, the love that united the two ones would fade?

A long series of tryouts the young couple overpassed, for the heart only knows what once they had had! So the god had defeated the pest once again, proving that true love trough the darkness prevails.

Still, the series of harm would not leave these two be, and again the heart win, the couple would see. For no dark night and sparkle and maids or good charms had managed to steal the sweet prince’s true heart. Their true selves would bring them united again, as no distance or cliff could their story dissolve.

A god life with good friend and emotions to s2hare, had united the lovers and convinced them to dare. The throne is alive, and alive is the castle, for they are still fighting and learning and daring to love. No distance, no menace and no meaningful edginess are bound to threaten the temple they have.

For no story has ever a true end today, so the love birds have yet to continue the tale. But the storyteller says their pathways will reunite, thus the tale will try to reveal us the map to the treasure that the true hearts tie-up.

[...]

Though years and years and years have past, trough wrong and rights and fights they last!

The Dreamer of the Mount Hugmore

[1] Actually a word, a portmanteaux word, in fact

Livin’ in Italia: Războiul începe!/La guerra ha inizio!

În afara faptului ca oricine și orice îmi amintește de South Park, Odd Parents (desenul animat de la care am învățat italiana) și American Dad (asta când nu îmi amintesc de personaje reale din viața Georgei) pot spune că mă găsesc destul de bine. Da! De fapt, în fiecare zi mă găsesc în patul meu, destul de mare pentru mine… gândindu-mă înapoi, la acel pat, care m-a adormit în fiecare dimineață sau fiecare seară sau pentru orice lecție, în parte, în ultimii patru ani… Totuși, cum spuneam la început, mă găsesc (cum spun italienii, mai putin folosit pe meleagurile noastre) chiar bine, și mă găsesc mereu! Aș putea spune că sunt ușor de găsit, de către mine.

Apparte il fatto che ognuno e ogni cosa mi ricorda di South Park, Odd Parents o American Dad (questi quando non mi ricordono di personaggi reali della vita di George) posso dire che mi trovo bene. Si! Infatto, ogni giorno mi trovo nell mio leto, tropo grande per me… ripensando, a quell leto, che mi ha fatto dormire in ogni matina o ogni sera o per ogni lezzione, in parte, nei ultimi quatro ani… Comunque, come dicevo prima, mi trovo proprio bene, e mi trovo sempre! Potrai dire che sono facile da trovare, da me.

Spuneam astăzi că totul e ignorant! Well, la di daaah! Michael has spoken! Și a vorbit de-a dreptul bine. În afara faptului că totul e închis într-o mare bula di ignoranță, te găsești în prima linee, unde ignoranța îți crapă capul… Sau cel puțin, așa zice Google translate, cel mai bun amic al meu.

Stavo dicendo oggi che tutto è ignorante! Well, la di daaah! Michael has spoken! E ha parlato proprio bene. Apparte il fatto che tutto e chiuso in una grande bolla di ignoranza, ti trovi nella prima linea, dove la ignoranza ti crepa la testa… O magari, cosi dice Google translate, il mio meglio amico.

Vorbind de amici, Einstein spunea că totul e relativ. Ei bine, sigur că e! Dacă, de exemplu, te pricepi la ceva, toți te privesc ca și cum ai fi un cretin! „Dar cât de deșteaptă esti! Felicitări!” și îți zâmbesc ca unui nou-născut care spune primele cuvinte, la doar trei luni și jumătate. Da, amicii!… Destul de greu de găsit, dar pregătiți oricând să îți ofere o mână (de ajutor) dacă o ceri, sau doar așa, dar cei care sunt amici! Ceilalti, de fapt, sunt pregătiți să îți dea o altă mână, întrebându-te: „Păi atunci, de ce ești aici?!?”

Parlando di amici, Einstein diceva che tutto e relativo. Beh, certo che c’è! Se, per esempio, sei bravo a qualcosa, tutti ti guardano come saresti un deficiente! “Ma come sei brava! Auguri!” e ti sorridono, come a un nuovo-nato che dice le sue prime parole, a solo tre mesi e mezo. Si, gli amici!… Troppo difficili da trovare, ma pronti di darti una mano se lo chiedi, o solo cosi, ma quelli che sono amici! Gli altri, in fatto, sono pronti di darti un altro mano, chedendoti: “Ma, adesso, perche sei qua?!?”.

Deoarece, când ești un străin, fie furi bărbați, fie furi locuri de muncă, furând barbații, sau… lucrezi ca ingrijitoare de bătrâni, servitoare (persoana care face curațenia), sau măcar babysitter. Dar dacă ai chef să faci altceva decât astea, poți lucra ca barman, vânzătoare sau pentru curațenia stradală sau de bloc. Dar sigur, de muncă se găsește pe toate drumurile! Cum să nu!?!

Perche, quando sei una straniera, o rubi i marriti, o rubbi gli posti di lavoro, rudando gli mariti, o… fai la badante, la COLF, o magari babysitter. Ma se ti va di fare qualcos’altro di queste, puoi lavorare come barista, venditrice o pulizia stradale o in un palazo. Ma si, lavoro si trova da per tutto! Come no!?!

Prin urmare, dacă vrei să lucrezi într-un domeniu mai serios:

Dunque, se vuoi lavorare in un’area piu seria:

„Trebuie să faci o facultate, dulceață! Dar ce credeai? Că mergi așa, pur și simplu?” și dulceață o să rămâi până ce ințelege ce ai făcut până să ajungi în fața ochilor ei.

“Ti serve una facolta, tesoro! Ma che cosa pensavi? Che puoi andare cosi?” e tesoro rimanerai fin che capisce cos’hai fatto fin che sei arrivata li, davanti a sei occhi.

„Cum ai făcut facultate? Dar nu poți lucra doar cu facultatea! Ai nevoie de practică!”

“Come? Sei laureata? Ma non puoi lavorare solo con la laurea! Ti serve la prattica!”

„Ai făcut deja un master și practică? Da’… Ei bine! Acuma, de ce esti aici!?!”

“Hai gia fatto il master e la pratica? Ma… beh! Adesso, perche sei qua!?!”

„Oricum, dragă, trebuie să vorbești perfect limba italiană, nu îți ajung doar astea”, și din acest motiv frecventezi cursul său!.. Și totul e spus pe un ton din acela care se folosește pentru a vorbi cu un copil cretin. „Dar cât de pricepută ești!”

“Comunque, cara, devi parlare benissimo la lingua italiana, non ti bastano solo queste”, e per questo stai frequentando il suo corso!… E tutto è detto con un tonno di quello che si usa per parlare con un bambino deficiente! “Ma come sei brava!”

Iar apoi, a doua zi, totul e uitat și reîncepem cu: „Dar cât de pricepută ești! De câți ani ești aici?!?”

E poi, la seconda giornata, tutto e dimenticato e ricominciamo con la: “Ma come sei brava! Da quanti anni sei qua?!?”.

Dar eu voi lucra în PR, cât mai curând posibil! :D

Ma io lavorero in PR, al piu presto possibile! :D

George,

azi, mai ignorantă și mai acidă ca niciodată

oggi, piu ignoranta e acida come mai

Bumerangul sau Drumul „Copilăriei mele”

~II~

La fel cum Vitoria Lipan a trebuit să străbată un drum greu și plin de incercări și Aia a trecut prin unul la fel. Aia a străbătut un drum legendar, împovărat de greutășile vieții.

Gheorghiță devine George, iar drumul inițiatic este drumul de la gară până la mama și de la mama până la Hanul Ancuței. Așa cum romanul lui Mihail Sadoveanu oferă un drum în formă de baltag, povestea lui George ne duce pe un drum bumerang, care te duce și te aduce, iar mereu rămâi în Muncel, măcar numai cu o parte.

„Mi-a mâncat copilăria, drum astă lung de țară, anevoios, plin de gropi, noroi și praf, gheață și bălți. Dar nu poți să nu îl iubești pentru peisajul mioritic și aerul spre care te poartă”. Drumul lui George era pe cât metaforic, pe atât de real și palpabil, greoi și prăfuit.

Drumul de la gară la mama urcă până în adâncimile pădurilor, între Călugăra (Făget, unde era și Tabăra cu același nume) și Baluș (Baloș, cum obișnuia să spună mama), trece pe lângă casele de sinistrați, pe care le-a construit „primarili”, pe lângă unitatea militară (Tică spunea că e cea mai mare bază de armament din Moldova, unde au șters arme de praf toți sătenii din Muncelul de Sus și Mogoșești), apoi ajunge pe la prima trecătoare peste Draga.

Acuma, Draga e cu totul o altă poveste, iar George, la fel ca și cea cu Mama preferă să le pună separat.

Sunt trei poteci ce treg Draga. Fiecare din ele poartă numele unuia dintre sătenii care au casă în zona aceea. Prima, „la Costăcheasca”, este un drum îngust, ușor în pantă, căreia George i-a pus un nume propriu, pentru că nici nu cunoștea pe nimeni din sat, în afară de rudele apropiate, nici nu ținea minte niciun nume pe care îl auzea într-o oră de zivită, deci „La Pădure”, deoarece era fix în marginea pădurii Baloș.

Cea de-a  doua potecă, pe care sătenii o numeau „la Vlad” fiindcă era fix lângă Vlad a lu’ „nu știu Care”, era pentru George „La păpușoi”, pentru fix în marginea ei era o grădină plină de porumb.

Ultima potecă, cea pe care o folosea cea mai des când mergea la mama, cea care trecea pe  „la Roșu”, era pentru George drumul de „la lutărie”. Fiind drept în malul Drăgii (numele pârâului care străbătea câmpia/livadă ce purta același nume), era pe un pământ cu lut galben, de care George trebuia să aibă grijă să nu îi pomenească învățătoarei, că apoi se pomenea Aia că trebuie să care cu sacul lut pentru lucru manual al colegilor din clasa fetei.

Ultimul drumușor, cel de la lutărie, îi era cel mai drag Georgei. Pentru că până la el, deși mai avea mult de urcat, vedea jumătate din sat, trecea pe la biserica pe vechi (satul acesta mititel, avea biserici pentru toate religiile: catolici, protestanți, pe vechi etc), apoi drumușorul până la Draga era foarte dulce când era vreme bună (dacă ploua „făceam chirpici până la casa mamei”).

Peste Draga, pe ulița de la biserică, prin cimitor și pe poarta orgrăzii mamei. „Cel mai dulce sentiment din lume: Să treci de poarta știind că te așteaptă dincolo de ușă, cu brațele deschise spunăndu-ți: «Ai ajuns băiet, draga mamii»”.  Și ori de câte ori i-ar fi repetat George că e fetiță, nu e băiat, mama tot băiet i-ar fi spus. Așa vorbea ea cu fetele ei.

Înainte de a ajunge la ulițele spre Draga te mai oprești din când în când la vreo fântână, ori la umbra vreunui copac la gura pădurii. Admiri frumușețea satului și guști aerul curat al satului acesta uitat de lume. Și e bine așa! George e cum nu se poate mai fericită că poate să fugă acolo de toate! De lume, de greutăți, să uite de ea și de toate! George iubește Muncelul și Muncelul o iubește pe George (când își amintește să îl mai viziteze)!

Acuma drumul asta are pavaj, e mai îngrijit. Cum spunea mama, primarili ăsta, a făcut un pic de treabă. E mai bun ca îla dinainte.

Dar George speră să nu se înnoiască prea tare satul, că îl place exact așa. Fără microbuz, fără pavaj. Burt și neșlefuit ca un diamanat plin de scoarță.

George iubește satul ei de vis!

„Țara” copilăriei mele

~I~

George evită mereu să vorbească despre subiectul principal al acestor însemnări. Își spune mereu că e și săptămâna viitoare o zi, că o să înceapă atunci să vorbească despre asta. Până atunci, preferă să depene amintiri curate, frumoase, nepătate, din zile însorite și pline de verdeață ori zăpadă și muuuult-mult aer curat.

„Mi-e dor de Draga mea, a lu’ tata și-a lu mama’. Mi-e dor de Groapă și de pădure, dar mai tare mi-e dor de copacii de pe Draga, de uluc și chiar de urzici! Mi-e dor de vacanțele la țară, cum i-e dor unui mânz mic de țâța iepei”

George își amintește mereu de acele veri călduroase, de ploile torențiale, de șanțurile inundate și de colbul de pe drum. Adesea spune că îi lipsesc răcnetele de copii, certurile mamei (bunica de pe mama și singura ei mama din totdeauna. George are mamă, dar o să fie întotdeauna Aia – o chema Aiana, dar toată lumea îi spunea Aia- în chipul de soră mai mare și înțeleaptă, mereu blândă cu pruncii ei), turtele pe plită și nopțile în cimitir.

Mama  avea casa fix în vârful dealului, în centru, vizavi de biserică și de cimitir. Dacă te uitai de oriunde, de la Hanul Ancuței sau de la Gară, vedeai o mână de brazi adunați la-olaltă și așa știai mereu unde e mama. „Acolo trebuie să ajungi!”.

Acuma, să mergi de la gară până la mama mâncai o pâine: întăi te opreai la o răchie la Campionu, îți făceai curaj și-o luai cătinel la deal, îți trăgeai sufletu la prima fântână, și beai din apa aia bună de Muncel. „Se spune că apa din Muncel e așa de bună încât cine vine în sat și bea nu mai pleacă, iar dacă pleacă nu după mult timp se întoarce în sat și se face muncelean”, exact așa cum i-a spus mama Georgei și exact ca în sursa citată. Se pare că nu erau degeaba taoate poveștile despre fântânile din Muncelu de Sus.

George era de două ori mai mândră când spunea vorbele astea, despre apa din Muncel, odată pentru că era satul ei de poveste și încă odata pentru că jumate din fântânile vechi din satul acela erau săpate de tata ei: Jan a lu’ Artene, cum îl știa tot satul și încă șapte lângă el, și Dănilosu’, cum îi spuneau apropiații. Artene Ion (Jan) era numele lui de flăcău, dar după cum i-a povestit chiar mama, a trebuit să își schimbe numele în Dănilă, ca pe bunica lui de pe mama, că în sat erau prea mulți de Artene… Povestea cu numele lu’ tata e mai lungă, dar George nu și-o ma amintește și regretă că nu și-a notat toate povestirile mamei, că numai ea știa să povestească de toate și de toți.

George era înnebunită după poveștile  de pe vremea războiului, din copilăria mamei, de pățaniile cu frații și surorile ei… Dar asta e o altă poveste, mama ei merită o carte, nu doar un paragraf și o să îi dedice o rubrică doar a ei.

Povestea asta, în schimb, nu-i despre mama ori despre tata, e despre satul ăla drag. Despre „Draga copilăriei mele!”, o Dragă pe care n-o s-o uit niciodată, pentru verdeața ei, pentru copacii plini de roade, pentru uluce și râpa aia „mare”. E despre vie și sat (centru) și vale. E despre gară și drumu ‘ până la mama, e despre Groapă și despre o copilărie așa de inocentă și vie, cum nu o să mai fie în vremurile astea niciodată.

E o poveste despre copii și jocuri, despre fete și flăcăi, despre ce înseamnă copilărie și cum se joacă, despre bunici și pământul lor, e o poveste despre cum a copilărit George, frumos și sănătos.

Ana

La început George nu prea a vrut să povestească despre Ana, „dacă o să se alarmeze?”. Într-un final a cedat, tocmai Ana a reușit să o convingă, iar.

Mai apoi, poveștile au început să curgă. Ana era o fire timidă, slăbuță de fel, dar unde era nevoie, nu o lăsa la greu. Nici când trebuia să se bată cu „Mămăligosul” la care aia mică i-a pus iar porecle, sau când țipa de zor prin parc „Țapu-Țapu- Țapu” și afurisitu vroia s-o bată măr pe George, că… iar le pune porecle. Era ca o iadă, mereu lovea în stânga și-n dreapta, se certa cu prietenii Anei mereu.

Ana era mereu acolo pentru ea. Ba chiar îl mințea, doar- doar n-o s-o certe pe naiva de frățioară mai mică, pe care o ceruse cu atât avânt. Încă își mai amintea ideea pe care a avut-o când a cerut o frățioară.

Băiată mică, cu care să se joace. Nazurile și orăcăielile Georgei, pur și simplu erau ăl mai neplăcut lucru la ea. Apoi când a văzut că i-a furat mămicuța și tăticuțu, ba chiar și faima, nu prea i-a mai surâs ideea unei frățioare și a cerut imediat ca „ăst prunc” să fie trimis înapoi la spital, de unde a venit. Îi spunea că e alintată, că tot Ana trebuia să o apere și de el… că deși el îi alimenta nazurile, tot el le imortaliza cu vreo castană, sau vreo palmă peste cap, dar tot George era puișorul orbecăitor a lu’ tata.

Până aici totul a fost… cum a fost, dacă nu înțelegi, citește pe verticală. Multe avea să priceapă George despre găina bătrână, sau despre secrete și libertate. Nimeni nu avea să-i explice mai bine ca Ana. Deși nu îi spune multe cuvinte, vorbele ei erau mai presus decât orice. Știa că mereu are dreptate. Avea dreptate, chiar și când, intenționat, nu avea. Ana știa că dacă îi spune cuvintele potrivite George o să facă exact cum trebuie. Era pasionată de „psihologia inversă” și nimic nu o făcea pe George mai atentă decât vorbele tâlcuite în chip și fel pentru a aduce plăcere grăitorului.

Prin Ana, George avea să afle ce înseamnă lipsa propriilor gânduri. Avea să afle că uneori e bine să nu te uiți înapoi, că sunt anumite lucruri care pur și simplu nu îți dau pace. Dar George nu a înțeles de ce. Nu avea să înțeleagă pentru multă vreme de ce.

Ana era tot ce Georgei îi lipsea. Era frumoasă, avea prieteni buni, intrase la un liceu ideal, dar nu se simțea fericită. Nu putea să viseze prin toți porii ei și a simțit nevoia să zboare. Zburdălnicia a adus-o înapoi de unde a plecat, iar George a rămas doar cu gândul că odată avea să se supere atât de tare și că o să fugă de acasă, doar cu hainele de pe ea și vreo doi bani de un bilet de tren. Totul suna mai bine, pe tren. Fugitul de acasă era sigur un lucru „de făcut” în lista lui George.

Poate că vroia să guste și ea visul, poate că vroia să o înțeleagă mai bine pe Ana sau poate doar vroia să fugă și Ana ar fi înțeles-o.

Pilot

Așa mă simtO cheamă George. Citise maică’sa odată o carte cu un personaj pe care îl chema George și i-a plăcut foarte mult caracterul tipului. Taică’su  a dispărut trei zile de acasă când s-a născut ea, sau cel puțin așa i-a povestit ei o mătușă, pentru că și-a dorit foarte tare un băiat și dacă din prima nu i-a ieșit, spera că poate acum o să-i meargă. În schimb, s-a procopsit tot cu-o fată pe cap, dar nu a fost nicio problemă, că mai târziu avea să regrete că s-a gândit la așa ceva, mai ales că a lăsat să-i scape către fiică’sa. Asta se întâmpla pe vremea când se făcea mare tam-tam pe tema schimbărilor de sex…

Fetița, de vreo cinci anișori, în vizită la bunici, cu părinții și sor-sa mai mare, s-a decis să dea vestea cea mare, tocmai după ce s-a oferit să facă vreo mână de copchii pe la toate rudele de pe partea tatălui. Veste mare cu de toate cele: râsete, bucurie, aplauze și falca în picaj a lu’ taică’su.

Vreau să ma fac băiat!

„Da tăticule! Vreau să devin băiat! Pentru tine tăticule, că tot zici tu că ți-ai dorit mereu un băiat! Și… și-așa acuma toți își schimbă sexu’, eu o să-mi fac pentru tine! Ca să fiu băiețelul tău, tăticule! Haide, vrei?!?” Și până aici îi fu nenorocitului cu gândul lui la băieți.

Pentru o perioadă, cel puțin, au încetat glumele cu „băiețelul lui tata”, hai să te tundem scurt așa ca tăticu sau alte apropouri nebune legat de culoarea maron (culoarea preferată a lu’ taică’su) și haine băiețești. Dar după o vreme totul fu uitat și George era din nou băiețelul lui tata. Ba chiar se glumea pe seama glumei cu schimbarea de sex, cu precădere George când se mai alinta.

Frumoasă

George a făcut școală de stat, ca toată lumea prin anii ăia (nici nu auzise de altfel de școli pe atunci) și încă de mic copil s-a obișnuit cu tratația de oaia neagră a clasei. Ba nu avea bani de fondu clasei la timp,  ba nu o plăcea învățătoarea că maică’sa ori nu o pupa în fund ca restu mămicilor „de bani gata”, ori că nu avea timp să vină pe la faimoasele ședințe cu părinții. Femeia lucra în trei schimburi, pentru a întreține doi copii în școală și un soț prin cele mai „de elită” cârciume din oraș.

„Pe vremea ei” obișnuia să iasă cu prietenele, să râdă (acum parcă și de asta a schimonosit-o viață, luându-i și zâmbetul din tipar) ori să cânte la chitară, apoi o făcea doar pentru plăcerea crudă si la însistențele sâcâitoare ale soțului, fiindu-i parcă greață să mai ciupească corzile.

„Odată mi-a promis, că dacă o să învât bine și o să fiu cuminte, o să mă învețe să îmi fac unghiile ca ea și să cânt la chitară… dar nu a mai avut timp, vreodată…”. Mama Georgei avea mereu unghiile îngrijite, făcute „la rotund” și era cea mai frumoasă mama din lume! În tinerețe obișnuia să își lase părul lung, era drept și mătăsos, îi ajungea până sub fund. Acum însă era ceva mai scurt, permanent și prins mereu cu o banană. Era cea mai frumoasă mamă din lume! Dar pe tata îl iubea mai mult, mereu!

Acum se gândește deseori la ei ca la „Frumoasa și bestia care a căpchiat”. Ea o fire gingasă, blândă și plină de dragoste. Mereu se plângea că nu mai e calmă că altă dată, mereu își îndemna pruncii să îi spună când e rea și nervoasă, că de multe ori nu își dă seama…

Monstru sacru

El o fire lunecoasă, parșivă, perfidă și rareori un tată ideal, perfect, păsător. Un monstru în piele de tată, dar George îl venera!

Åži bloggerii merg la muzeu!

Eşti blogger şi îţi place să scrii despre tot ce mişcă în Iaşi? Eşti pasionat de cultură, artă şi muzică bună? ICAR Tours, în parteneriat cu

via Şi bloggerii merg la muzeu!.

Previous Older Entries

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 424 other followers

%d bloggers like this: